Dintotdeauna m-a încercat un sentiment vecin cu anxietatea când am închis o carte pentru ultima oară. Golul din stomac şi mâinile reci sunt semne că verbul şi substantivul din carte au fost manipulate fără cusur. Deşi am lecturat varianta tradusă în româneşte a romanului lui Joey Goebel – Torture the artist, mărturisesc sincer că atunci când am terminat de citit azi dimineaţă la ora 4 ultimul nume de pe pagina cu mulţumiri aşezată cum se cuvine la sfârşitul romanului, am avut intenţia să o iau de la început.
Înainte să mă apuc să-mi pun în scris impresiile despre roman am căutat, ca tot omul modern, pe google recenziile în limba română. Am fost destul de dezamăgit să gasesc fie rezumate ale cărţii, fie comentarii literare în care autorii parcă au schimbat doar titlul eseului din Baltagul în Torturaţi-l pe artist şi au avut grijă ca în loc de Vitoria să apară Vincent. Din această cauză voi încerca să ma opresc cât mai puţin asupra subiectului şi cât mai mult asupra întrebărilor pe care mi le-a ridicat.
Vincent este la propriu un son of a bitch (cum s-ar spune pe americăneşte) sau de puta madre (cum s-ar spune pe „americana” din sud) supradotat. Veronica este o mamă denaturată, capabilă să-şi vândă copilul unei companii necunoscute – Noua Renaştere al cărei anunţ îl găseşte într-un ziar. Harlan este un tip revoltat împotriva imbecilităţii şi superficialităţii promovate de mass-media americană, condusă de o mână de oligarhi printre care se află şi domnul Lipowitz. Mustrat de conştiinţă când află că suferă de cancer, acest domn Lipowitz încearcă să-şi răscumpere păcatul de a promova prostia şi sexualitatea la TV, presă şi film, iar astfel ia naştere Academiei Noua Renaştere care urmează să educe tinere talente care mai târziu să schimbe faţa divertismentului american. Ideea de la care pleacă Lipowitz este că arta pură nu se poate naşte decât din suferinţă, aşa că angajează „impresari” precum Harlan care să se ocupe ca Artistul său să sufere în mod constant şi, mai mult, să-şi transforme suferinţa în artă. Cam în jurul acestor idei se învârt toate cele aproximativ 300 de pagini ale romanului.
Ceea ce mi s-a părut interesant este că fiecare capitol poartă numele unei femei care şi-a adus contribuţia directă sau mai puţin directă la suferinţa lui Vincent (şi a lui Harlan aş completa eu – idee pe care o voi dezvolta mai jos) cu toate că există 2 excepţii – Wyona – numele căţelei lui Vincent (interesant, nu?!) şi Rachel (fata cu care a avut de-a face doar Harlan).
Un alt lucru demn de a fi menţionat este faptul că până spre finalul cărţii am trăit cu impresia că Vincent este artistul torturat de Harlan şi că tortura aceasta este unidirecţională (dinspre Harlan spre Vincent, dar nu şi invers). Poate că toate acestea sunt valabile până când Artistul află despre proiect şi îl pedepseşte pe Harlan printr-o metoda cu iz hollywoodian (prefer să las plăcerea descoperirii ei), ceea ce le întoarce amândurora direcţia existenţei cu 180 de grade. Finalul aduce o schimbare a rolurilor: Harlan devine un ascet izolat în camera lui de hotel din Londra şi autor al unei cărţi de succes despre viaţa artiştilor, iar Vincent se complace într-o existenţă comună fără să mai scrie sau să compună nimic tot restul vieţii. După mulţi ani se reîntâlnesc, iar rodul ultimei lor întâlniri este tocmai cartea pe care o să o ţineţi în mână şi nu o să o mai lăsaţi până când nu va scrie pe pagina pe care tocmai aţi întors-o Cuprins.
Anomalii 